Natalie Ester, actriță: „Îmi canalizez toată energia pentru a demonstra, cu argumente, cât de periculoasă devine societatea, când discriminează”

de Andrei Crăciun

Natalie este actriță la Teatrul Evreiesc de Stat, dar are și proiecte pe scenele independente. În acest an va fi prezentă în Festivalul Caleido cu spectacolul „De ce tocmai tu?”, care este opera ei și are o etate de douăzeci de ani.

Natalie, în acest an vei fi prezentă în festivalul Caleido cu spectacolul De ce tocmai tu? Care e treaba cu acest spectacol? Ce ne spune el nouă?
De câte ori mă inviți la dialog, Andrei Crăciun, să știi că mă îndrept automat de spate și abordez un aer serios, ca atunci când mă aflu în fața unei comisii care mă examinează și căreia trebuie să-i răspund prompt, asumat și la obiect. Sunt adepta simplității, așa că voi răspunde cât mai simplu:
Această poveste scenică va împlini curând douăzeci de ani. Mă bucur că un spectacol atât de „bătrân” ajunge să fie invitat la un festival atât de „tânăr”. Caleido s-a ivit în peisajul teatral românesc pentru a sprijini diversitatea culturală și bine a făcut. Să știi că și acest spectacol s-a născut tot din acest gând, în anul 2000, la Teatrul Evreiesc de Stat, pe vremea când nu aveam curajul să recunosc cuiva că scriu teatru. Am căzut din băncile facultății direct pe scenă, aveam un entuziasm nebun așa că l-am inventat pe domnul Ram Bam Tym, dramaturgul. Domnul Ram Bam Tym este o stradă în Tel Aviv, i-am reținut numele și am transformat-o în pseudonim. Tipul nu scrie des și eu nu sunt în măsură să spun că ar scrie bine, dar de longevitate nu duce sigur lipsă. Iată încă o toamnă care, pentru mine, cel puțin, începe cu trei texte de-ale lui. „De ce tocmai tu?” a apărut prima oară pe biroul directorului meu de atunci, Harry Eliad, fie amintirea lui binecuvântată. L-am mințit că am găsit piesa într-o librărie, la Londra și că am tradus-o. Îndeplinea toate condițiile impuse de Teatrul Evreiesc, la vremea respectivă. Autorul era evreu, din două personaje, unul era evreu… pusesem toate ingredientele necesare pentru a trece de prima probă: propunerea.

Pe-atunci veneau mulți liceeni la spectacolele Teatrului Evreiesc. Veneau aduși de profesori. Veneau ca să nu ia absențe, nu dădeau semne că ar fi interesați de Mario Diament sau de Friedrich Durenmatt, dramaturgi cu greutate. Se plictiseau înfiorător, se foiau, vorbeau, mă enervau. Mi-am jurat că o să scriu un text anume pentru ei, care să-i potolească și care să-i învețe minte. Că teatrul nu e cum cred ei că e. Și… m-am răzbunat. Am scris „De ce tocmai tu?” iar Harry Eliad, după ce a citit textul, m-a încurajat să fac spectacolul. Ce mult a contat! Odată făcut, nu se mai auzea nici musca în sala de spectacol, umplută, cum era obiceiul, de liceeni. Râdeau cu poftă, acolo unde voiam eu să râdă, se puneau pe-un plâns zdravăn, acolo unde voiam eu să plângă zdravăn și plecau complet debusolați, atunci când voiam eu să plece, pentru că finalul e scris în așa manieră, încât debusolează pe toată lumea. Nu știu dacă se înțelege asta, dar a avut succes. Și cred că și noroc. A fost tradus, preluat și jucat de tineri dornici să facă teatru, în Anglia, în Spania. L-am plimbat prin toată Germania, n-a stat o clipă. Un spectacol care încape într-un geamantan și care călătorește prin timp și prin spațiu. Eu am îmbătrânit jucându-l, lucrul ăsta mă amuză teribil. Și pentru că în text se ascunde o poveste de dragoste, un plus de savoare îl aduce, azi, faptul că personajul lui Samuel a rămas la vârsta pe care o avea în seara premierei. Numai peste ea au trecut două decenii, așa că a devenit un spectacol interesant și pentru cei de vârsta a doua. Dificile mai sunt iubirile în care el este cu douăzeci de ani mai tânăr decât ea, nu poate nimeni contrazice asta. Ca să nu mai spun, cât de plăcut e să joc, astăzi, alături de un partener tânăr, plin de șarm și extrem de talentat, cum este Andrei Radu. Dacă de succesul la public nu a dus niciodată lipsă, dă-mi voie să-ți recunosc că acest spectacol n-are deloc experiența festivalurilor, dintr-un singur motiv: nu l-am înscris niciodată la unul. Va trebui să învăț cum se face chestia asta, mi-am propus ca anul ăsta să mă arunc în gura lupului, să-i invit și pe critici să-l vadă. Până acum, am răspuns cu bucurie oricărei invitații, de-acolo, din banca mea, deci iată-mă mulțumind gazdei că s-a gândit la noi și ne-a chemat la Caleido. E a doua sau a treia oară când „De ce tocmai tu?” se prezintă într-un festival. Sper să fie de bun augur. Nu-i cu premii, nu? Că mi-ar plăcea unul. Glumesc. Adică nu glumesc.

Dumneata și regizezi – pe această nobilă pantă a regiei cum ai apucat-o, care e povestea?
Dumneata mă ironizezi acum. Râd zguduit. Eu nu sunt regizor. Dacă n-aş şti prin câte ar trebui să treacă un artist ca să merite titlul ăsta, mi-ar fi poate mai uşor să-l port. Îmi aleg însă cu mare grijă pălăriile. Asta de actor îmi place atât de mult, încât n-aş renunţa la ea pentru nimic în lume. Dar un actor e mai mult decât o simplă marionetă. În mine e o aglomeraţie de nedescris, oamenii ăia simt nevoia acută să trăiască. Ce era să fac cu ei? I-am poftit pe nişte coli de hârtie şi i-am lăsat să vorbească. Apoi i-am ajutat să se ridice de-acolo şi să umble pe scenă, să spună şi altora povestea lor. Asta nu e panta regiei, e panta săracului. N-am bani de regii, de costume sau de decoruri. Eu fac totul singură, cu un minim de mijloace.

Festivalul Caleido își propune să se consacre diversității sub toate aspectele sale, inclusiv cea etnică. Dumneata, având origini evreiești, în ce forme te-ai lovit de prejudecăți, discriminări etc. în societatea românească? Ai pățit? Cum s-a depășit momentul?
Dacă istoria nu ne-ar fi demonstrat, în nenumărate rânduri, că prostia este complicele feroce al unor crime oribile, ți-aș spune că am devenit imună în fața prejudecăților. Dar nu-mi permit. În realitate, de câte ori mi se ivește ocazia, îmi canalizez toată energia și toată cunoașterea pentru a demonstra, cu argumente, cât de limitată și periculoasă devine societatea, atunci când discriminează, din orice considerente. Ți-am mai spus eu cândva, evreii se recunosc după mamă, eu am nume evreiesc, dar în ADN-ul meu, o să găsești și unguri, și greci, și austrieci, și evrei, și români. Sunt om. N-am niciun merit și nicio vină că m-am născut în colțul ăsta de lume, cu părul blond și pielea albă. Lasă-mă să răspund pentru faptele mele, pentru vorbele mele, dar nu mă judeca după culoare, rogu-te.

Crezi că e util un asemenea festival (care se adresează îndeosebi celor tineri, dar nu numai lor)? Avem nevoie de el? Să mai facem, ce să facem?
Caleido? E necesar și obligatoriu. Sper din suflet să primească recunoașterea care i se cuvine. Îi doresc săli pline și viață lungă.

În ce spectacole să mai venim să te vedem în această stagiune, Natalie Ester? Unde, când?
Pentru mine, cum îți spuneam și mai devreme, domnul Ram Bam Tym deschide stagiunea. Tot el a născocit, acum ani și ani de zile, „Curriculum Vitae”, dialogul acela imaginar dintre o actriță și Mircea Cărtărescu. Un one woman show pe care-l iubesc într-atât, încât l-aș pune pe coperta carierei mele. Îl voi juca cu dragă inimă, de câte ori mi se va oferi ocazia. Am găsit o scenă care i se potrivește, așa că, pe 10 octombrie, vă invit să-l vedeți, în inima Bucureștiului, pe strada Colței, la Teatrul InDArt. Un alt text care-mi aparține se numește „O atingere nevinovată”. Am zis să mai schimb puțin registrul, că o să dea lumea ochii peste cap dacă iar invit publicul la un spectacol de Natalie Ester, cu Natalie Ester. Așa că i-am răpit pe Ionuț Grama și Marcela Motoc și-am să-i arunc pe ei doi în povestea mea scenică, încercând să le-arăt drumul spre personaje, din umbră. Au citit, au consimțit, nu mai scapă. În teatrul independent, merg mai departe cu „Vecina de deasupra”, comedia simpatică a lui Chesnot, în care joc alături de Dragoș Stemate și cu „Zeul Măcelului”, care a participat acum doi la festivalul Caleido. Acasă, adică la TES, joc în vreo zece spectacole, aveți de unde alege. Și, în octombrie, ne întâlnim în FNT, spectacolul „Idiș?” a fost ales să participe, am ceva emoții pentru noi.

Care e situațiunea în teatrul românesc, așa ca privire de ansamblu? Dinspre spectatori se constată tot felul de nemulțumiri, de neînțelegeri, de conflicte? De la ce vă luarăți? Și ce-o să fie mai departe?
Nu uita că și eu fac parte, ocazional, din publicul spectator. De-acolo, din scaunul aflat în întuneric, ceea ce ține de teatrul românesc, în general, se vede altfel decât de pe scenă, când mai ai și reflectorul aprins pe tine. Din ce înțeleg, ai vrea să-ți răspund punctual, din perspectiva actorului, a celui care știe cum stau lucrurile și „în culise”. Nemulțumiri, neînțelegeri și conflicte au fost mereu și vor fi mereu. Te aștepți ca în lumea teatrului, cuvântul să aibă rol principal. Ei bine, nu are. Sunt de părere că veriga noastră cea mai slabă este incapacitatea de a comunica unii cu alții atunci când e nevoie vitală de dialog. Dialogul implică și ascultare. E o artă în sine. De vorbit, vorbim toți, doar că nimeni nu ascultă. Dacă am fi așa și pe scenă, s-ar alege praful de meseria asta. Poate că ar trebui să recapitulăm care ne sunt nevoile și să încercăm să o luăm de la capăt. În România, există un sistem complet nesănătos de ranguri care ne clasifică în șefi și subordonați. Cred că în ziua în care „șefii” vor învăța să devină lideri, vom asista la renașterea acestui colț de lume. Până atunci, și în teatrul românesc, ca și în societatea românească, vor exista foarte multe nereguli.

Cuvânt de încheiere, povață pentru cei mai tineri decât noi.
Cultivați-vă simțul măsurii, al orientării și al umorului.

„Dacă istoria nu ne-ar fi demonstrat, în nenumărate rânduri, că prostia este complicele feroce al unor crime oribile, ți-aș spune că am devenit imună în fața prejudecăților. Dar nu-mi permit. „

Natalie Ester, actriță